Zidurile întunecate ale castelului se ridică din ceața groasă. Te apropii. Știi că e periculos, dar nu ți-e frică.
Le vezi capetele săgeților lucioase, pline de otravă, ieșind din tenebrele fortificațiilor. Știu că ești slab. Dar tu nu ești inofensiv.
Te vor mort. Vor să fii de partea lor. Dar nu știu...
O ploaie de săgeți se abate asupra ta. Trece prin tine. Nu-ți curge sânge. Veninul nu te afectează, îți curge prin vene.
De pe zidul frontal, se înalță în lumina lunii o suliță. Abia apuci s-o vezi... ți-a străpuns inima. Te oprești. În penumbra glugii ochii roșii ți se aprind. Degetele de la mâna dreaptă se strâng pe sabie, dar n-o scoți. Falangele mâinii stângi scot așchii din mânerul bardei.
Va urma...
5 comentarii:
-
pe-astea le gândeşti tu cu gândirea ta? serios?
absolut niciun "deşi" sau "dar" (incredibil, ştiu :) )
când va urma?
-
ms :)
Personajul, acțiunea și ceea ce simte, sunt ale mele. Trebuie să recunosc, ideea cu castelul(care era de fapt un templu) am luat-o din „Mâna stângă a lui Dumnezeu”. :D
-
Ce zgarcit! Dai ssa cate un fragmentel si ne iei cu "va urma".:))
Oricum ti-am zis, a iesit foarte misto.:D
foarte
foarte
foarte
foarte
foarte
foarte
foarte
bună.